În această poveste fantomatică m-am străduit să dau viaţă fantomei unei idei care să nu-i stârnească pe cititorii mei împotriva lor înşişi, pe unii împotriva altora, împotriva acestei sărbători sau împotriva mea. Fie ca ea să bântuie casele lor întru bucurie si nimeni să nu dorească să-i facă de petrecanie.
De la bun început vom spune că Ionel murise. Nu există nici o îndoială în privinţa asta. Certificatul de deces a fost eliberat de Primăria oraşului său natal, iar companiile de pompe funebre au sărit cu oferte speciale, care mai de care mai promoţionale, cu scopul de-aşi etala măiestria în arta înmormântărilor prin afişarea pe uşa lor: Noi l-am băgat pe Ionel în groapă. Pentru că Ionel era celebru, bogat, un mare afacerist a vremurilor noastre.
Ionel, deci, era mort ca un cui de uşă – sau chiar ca un cui de sicriu, dacă vă place. Dar ştia oare Dorel, partenerul său de afaceri, că Ionel e mort? De bună seamă că ştia – a avut şi el partea lui în decesul regretatului (deşi n-aş putea spune pe nimeni care îl regreta pe Ionel, având în vedere felul în care se comporta cu angajaţii lui, şi familie nu avea).
Dorel a vrut o parte mai mare din profitul companiei administrate de cei doi, deci n-a regretat nici un minut faptul că Ionel a fost curentat de un prăjitor de pâine în timp ce făcea baie acasă. Un accident regretabil, a comentat legistul, întâmplat din cauza neatenţiei.
Dorel nu a şters numele regretatului (?) Ionel de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea, deasupra uşii biroului: “Dorel şi Ionel, recuperatori”. O, dar Dorel avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârcit şi jumătate. Multe dintre cunoştinţele lui – prieteni nu avea – îl numeau Scrooge când el nu auzea. Era ascuns, ursuz, singuratic.
Avea un fiu – rezultatul unui accident din tinereţe, când s-a lăsat (pentru prima şi ultima dată în viaţa lui) cuprins de pasiune – dar în afară de numele lui şi faptul că exista, nu ştia nimic de el. Nici nu-l interesa.
[…]
Data era 24 decembrie, Ajunul Crăciunului. Oraşul s-a îmbrăcat în albul imaculat al zăpezii, pătat doar de noroiul stropit de maşinile în trecere şi o nuanţă de gri, negrul de fum depus pe omătul virgin de către fumul eliberat prin ţevile de eşapament a maşinilor, prea multe pentru un asemenea oraş bătrân. Luminile de sărbători licăreau sub cerul de un gri închis, apăsător.
Dorel era, ca în fiecare zi, la muncă. Angajaţii munceau rapid şi eficient, ca în fiecare zi de lucru din an. Telefoanele sunau, operatorii din call center formau numerele celor cu întârzieri la plata facturilor, a ratelor de leasing şi a creditelor de consum. Echipele de recuperatori depuneau, oră de oră, loturi noi de televizoare, calculatoare, telefoane, chiar şi maşini recuperate de la rău-platnici.
Unul dintre operatorii de serviciu bătea la uşa lui Dorel: Domnule Dorel, avem aici un client, o bătrânică pensionară care cere reeşalonarea ratei curente la aerotermă, pentru luna viitoare. E o bătrână cu venituri mici, şi dacă ne plăteşte pe noi acum, nu-i rămâne nimic din care să le cumpere cadouri nepoţilor…
Dorel, necruţător din fire, îi răspunde sarcastic: E problema ei, nu problema noastră. Trimiteţi echipa de recuperare la ea acum, să nu mai aibă problema ratelor. Iar ei să vină ori cu banii, ori cu aeroterma.
Dar domnule Dorel, spune operatorul, dacă îi luăm aeroterma, bătrânica va îngheţa sigur pe frigul ăsta… iar dacă îi luăm banii, cum va cumpăra cadouri de Crăciun…
Crăciun?! – zicea Dorel enervat – care Crăciun? Regulile sunt reguli. Trimiteţi echipa acum. Zis şi făcut, echipa a venit cu banii până la sfârşitul zilei – că doar e important să fie totul în regulă, pe hârtie cel puţin.
Trecuse ziua de lucru. Dorel a închis biroul, ca în fiecare zi, plecând ultimul către casă. S-a urcat în Mercedes-ul lui şi a condus până la vila sa de la marginea oraşului. Şi-a parcat maşina pe lângă celelalte două în garajul spaţios ataşat vilei, a intrat în camera de zi şi şi-a turnat un pahar de vodcă scumpă. Stătea pe întuneric, la lumina şemineului aprins de femeia de serviciu, când a auzit un zgomot ciudat din bucătărie.
S-a dus să se uite ce era şi era să leşine de frică: în faţa uşii stătea Ionel, partenerul său regretat (?), gol puşcă, umed şi cu părul măciucă, de parcă ar fi fost curentat în vană. Era translucid – Dorel şi-a dat seama că vede o stafie.
Ce mai faci, Dorele? întreba Ionel pe un ton prietenos, Tot cu vodcă te tratezi, ca în fiecare zi?
Dorel a îngheţat de frică timp de o secundă, după care s-a scuturat şi a spus: Meh, eşti doar o halucinaţie cauzată de stres, nervi şi vodcă. Hai sictir, nu mă întreba prostii.
Chiar aşa? zicea spiritul lui Ionel, deci nu mă preţuieşti la valoarea mea? Bine, prietene, să fie cum vrei. Dar hai că-ţi spun de ce am venit. Vezi că mâine e Crăciun, o sărbătoare a dragostei familiale, iar tu n-o preţuieşti, eşti rău şi în această zi, etc etc ştii tu, vorbe de astea de duh, şi uite că m-a trimis şeful meu actual (un spirit mai puternic de felul lui) să te previn: fă bine şi schimbă-te că altfel o-ncurci!
Deh, lasă-mă cu prostiile astea, zicea Dorel, eşti doar un simplu delir, un vis – probabil am adormit în faţa şemineului şi sunt intoxicat de fum…
Fie, spuse spiritul lui Ionel. Dacă nu mă crezi pe mine, îţi voi trimite trei spirite care să te convingă. Unul te va duce în trecut, să-ţi aduci aminte, unul îţi va arăta prezentul pe care îl ignori, şi al treilea te va duce în viitor să vezi ce te aşteaptă.
Măi Ionele, zicea Dorel, nu cumva s-a inspirat şeful tău din Dickens? (Deşi era rău, Dorel era un om cult, inteligent şi cu carte)…
/- Sfârşitul primei părţi – by The Fan/