Continuam seria de articole mindfuck de pe blog cu un text scris de Alexa.
Cred că nu există în natură ceva care să îmi placă mai mult decât iarba. Nu există ceva de care să ma simt mai apropiată, cu care să fiu atât de intimă. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată o alinare mai mare decât aceea de a privi un colţ verde. Atât de proaspăt. Atât de persistent în mintea mea. Este ceva nedefinit, peste care nu am aşezat o etichetă. Acel element prin care mă conectez cel mai bine la natură. In haosul mental pe care mi-l întreţin cu meticulozitatea unui pasionat de machete, contactul adevărat cu natura se transformă într-o reacţie viscerală, în care mintea nu mai caută necontenit ceva. Semnificaţiile rămân în urma mea şi vârtejul se opreşte. Probabil doar pentru câteva secunde, dar cât de relativ este şi lanţul pe care l-am numit timp şi ni l-am atârnat de gât.
Am privit iarba nici nu ştiu cât timp. I-am simţit mirosul, i-am pipait textura, mi-am delectat ochii cu nuanţele ireale. Am lăsat-o să ma aline senzorial. Mintea a înţeles si mi-a acordat intimitate. Am simţit şi atât. Acum gândesc, reiau şi analizez. Dar atunci nu. Nu mai căutam nimic. Ajunsesem unde am fost şi sunt de fapt tot timpul.
Am înţeles ceva.
Toată viaţa mea am fost speriată. Speriată de boli, speriată de durere, speriată de oameni. Nevrozată şi ridicolă. Dar normală ; toţi suntem bombe cu ceas. Privind iarba, s-a sfârşit. Frica s-a dus. Frica fundamentală a fiecăruia, teama de moarte dispăruse în acel moment. A durat foarte puţin. Dar se evaporase.
De ce? Asta am înţeles. După ce o să mor, o sa devin ceea ce iubesc cel mai mult: iarbă. O să devin ceea ce m-a vindecat.
Foarte frumos! 🙂