Pedalez aproape zilnic pe strada care poarta numele fiului EI: Emilian Mircea Chitul.
Imi amintesc aproape perfect inceperea anului scolar din 1995 cand intram in clasa a V-a.
Stateam in curtea scolii cu cateva fete din clasa cand cea ce urma sa ne fie diriginta pentru urmatorii 4 ani s-a indreptat spre mine si a intrebat “5B?”.
Ne-am speriat toti, parea foarte suparata, obosita, imbracata in negru si neagra la ochi fara sa se fi machiat. La prima impresie nu parea genul de femeie pe care s-o vrei nici ca profesoara. Dar primele impresii pot fi inselatoare: era asa pentru ca-i murise fiul cu o luna inainte. Emilian Mircea Chitul si-a dat viata pentru a salva 2 copii de la inec.( Recomand http://www.crisana.ro/stiri/social-9/emilian-mircea-chitul-9-10-1976-12-08-1995-94085.html – screenshot in caz ca dispare articolul )
Pentru urmatorii 4 ani 5B au fost copiii EI. Si-a gasit alinarea in noi. Ne-a tratat ca pe propriii copii si ne-a ajutat sa devenim ce suntem azi. O parte din fiul EI traieste azi prin elevii care in 1995 intrau in 5B.
De Pasti mergea toata clasa la EA si ne servea cu cele mai bune savarine pe cale le-am mancat vreodata. Am mai mancat prin diferite cofetarii, dar nu au acelasi gust. Imi amintesc jucariile lui Emilian de pe dulapul din hol: niste masinute, trenulet cu sine si o barcuta. Imi amintesc ceasul inalt de pe peretele din camera mare pe care probabil il tragea doar cand mergeam noi la EA, de dragul nostru.
Imi amintesc cum tremuram de emotie de fiecare data cand o intalneam pe strada la multi ani dupa ce-am iesit din Generala.
Intr-un final s-a stins si EA, de suparare. Nu mai avem cui sa-i uram La multi ani in 8 August. Nu mai stiu cum arata cabinetul de Biologie si acvariul cu pesti. N-am apucat sa-l vad din postura de fost elev care a venit sa o vada pe ea si clasa la care era diriginta. N-am apucat nici macar sa fiu “Daca nu invatati, ca el o sa ajungeti!”
Va multumesc pentru tot si va rog sa ma iertati, Doamna Diriginta!
EA e Lucia Chitul.
Nu ne nastem eroi, trebuie sa fim educati pentru a deveni unul. Sa nu-i uitam pe cei care si-au dedicat viata instruirii noastre sau pe cei care si-au dat-o ca altii sa traiasca.
M-ai intristat cu postul asta. L-am cunoscut pe Emil din clasa a I-a la Liceul Pedagogic, apoi la Gojdu, dar in clase diferite. Am fost foarte buni prieteni, era un baiat deosebit. Ii stiam si familia, ne vizitam des. Unul din cele mai grele momente din viata mea a fost telefonul unui fost coleg de gimnaziu care m-a anuntat despre disparitia lui. Nu am vrut sa cred, am crezut ca e o gluma proasta. Dar pana la urma, din pacate, nu a fost asa.
Suntem si nascuti in aceeasi zi, aceeasi luna, acelasi an si de aceea in fiecare an, din 95 incoace, de ziua mea, ma gandesc la Emil.
Si eu, ori de cate ori trec pe strada respectiva imi aduc aminte de tipul acela care a salvat copiii.
Crede-ma Laure fiecare din noi si-ar fi dorit sa ajunga macar un “Daca nu invatati, ca el o sa ajungeti!” ..dar asta e timpul nu iarta pe nimeni traiti azi traiti cat mai puteti si nu regretati nimik..
Crede-ma Laure fiecare din noi si-ar fi dorit sa ajunga macar un “Daca nu invatati, ca el o sa ajungeti!”.. dar asta e timpul nu iarta pe nimeni traitti azi traiti cat mai puteti si fara regrete in urma voastra..